Comă și moarte clinică
Comă și moarte clinică: Coma
În medicină, o comă este o stare de inconștiență care durează mai mult de șase ore. O persoană aflată în stare de comă, deși este în viață, procesele ei interne continuând să funcționeze, nu poate să fie deșteptată, nu răspunde în mod conștient la durere, lumină sau sunet, nu inițiază nicio acțiune voluntară și îi lipsește ciclul normal de somn și trezie.
Individiul comatos, chiar dacă poate să facă impresia de a fi treaz, nu simte, nu vorbește, nu aude și nu se mișcă în mod conștient și intenționat.
In limba greacă veche coma însemnă „somn adânc”.
După ultimele studii s-a constat că pacienții în stare comatoasă ar fi mai sensibili și recepționează cu mult mai mult din mediul înconjurător, decât s-a presupus până în prezent. Această informație ar fi importantă în procedeele de tratament.
Comă și moarte clinică: Gradele comei
Coma de gradul I (vigilă) – pierderea incompletă a funcțiilor de relație, obținându-se reacție motorie sau verbală la stimuli nociceptivi, fără tulburări vegetative.
Coma de gradul II (propriu-zisă)– pierderea completă a funcțiilor de relație, dar cu conservarea funcțiilor vegetative.
Coma de gradul III (carrus) – abolirea funcțiilor de relație, însoțită de tulburări vegetative.
Coma de gradul IV (depășită) – abolirea functiilor de relație și a celor vegetative,organismul fiind menținut în viață exclusiv prin mijloace artificiale și supraviețuirea încetând odată cu întreruperea mijloacelor de protezare.
Comă și moarte clinică: Moarte clinică
Moartea clinică reprezintă o situație aflată la limita dintre viață și moarte, de cele mai multe ori fiind vorba despre pacienți aflați în situații critice din punct de vedere medical, având funcțiile vitale biologice -activitatea cardiacă și respirația- abolite pentru anumite perioade de timp.
Moartea clinică reprezintă, de fapt, perioada de timp în care organismul nu mai poate reacționa la diverși stimuli interni sau externi, care pot determina reluarea activității automate a miocardului (mușchiul inimii) și a respirației, respectiv a centrilor nervoși cardio-respiratori, situați în trunchiul cerebral.
Reluarea activității automate ale acestor centri, care descarcă ritmic impulsuri nervoase către mușchii ce coordonează circulația sanguină (miocard), respectiv respirația (musculatura intercostală și diafragmul) reprezintă resuscitarea propriu zisă, intervalul de resuscitare (de la oprirea funcțiilor vitale până la reluarea lor) reprezentând de fapt fenomenul cunoscut sub numele de moarte clinică.
Intervalul de resuscitare sau durata de timp în care un organism poate fi în moarte clinică, depinde de viabilitatea celulei nervoase, fenomenul devenind ireversibil în momentul în care centrii nervoși cerebrali sunt lipsiți de aportul de oxigen pe o perioadă de timp ce depășește 5-10 minute.
Durata timpului după care mai este posibilă resuscitarea cardio-respiratorie variază în funcție de vârstă, se*, diverse boli sau tare ale organismului, precum și în funcție de împrejurarea care a determinat evenimentul declanșator. Există situații când pacienți considerați decedați prin submersie (înec) în apă rece, au putut fi resuscitați după perioade de timp considerate inițial depășite pentru resuscitare, adică de ordinul orelor.
Aceasta explicându-se prin faptul că la o temperatură scăzută, nevoia de oxigen a celulelor nervoase este mult diminuată, ceea ce permite supraviețuirea lor un timp mai îndelungat.
Faptul că oameni aflați în moarte clinică relatează diverse fenomene, ca desprinderea de trup, vizualizarea unor imagini sau diverse alte percepții, se poate explica prin activitatea centrilor corticali, care rămâne prezentă în toată perioada intervalului de resuscitare.
Alătură-te comunității noastre de cititori cu un Like pe Facebook Doftoria
Citeşte şi alte articole:
