Vâscul – Viscum album (Familia Loranthaceae)
Denumiri populare mai cunoscute: stoletnie, vâsc de brad.
Vâscul este plantă semiparazitară, cu frunzele totdeauna verzi, cu tulpina ramificată şi cu fructul în forma unor bobite albe. Creşte în apropierea speciilor de foioase, mai ales în pădurile de deal şi munte, mai rar pe conifere şi pe unii arbori fructiferi (cireş, prun, măr, păr). Specia pe care creşte influenţează mult compoziţia chimică a vâscului. Cele mai bune specii – gazdă se consideră mesteacănul, bradul, frasinul, mărul şi părul. Se evită recoltarea de pe arţar, tei, salcie, plop (considerat toxic). Se întâlneşte în toată ţara, mai mult în judeţele Cluj, Sălaj, Bihor, Braşov, Mureş, Suceava; în mod special în Neamţ, Botoşani, Iaşi, Vrancea; ceva mai putin în Argeş, Dâmboviţa, Ilfov, Vâlcea şi Tulcea. Infloreşte din februarie până în mai.
Se poate confunda cu Loranthus europaeus (vâsc de stejar). Pentru a se deosebi de această specie se recomandă ca recoltarea să se facă de preferinţă în timpul iernii, când Loranthus europaeus nu are frunze. In restul anului deosebirile sunt următoarele: frunzele de Loranthus europaeus sunt de culoare verde-închis şi peţiolate, în timp ce la Viscum album (vâsc) sunt verzi-gălbui şi aproape sesile; fructele la Loranthus europaeus sunt gălbui şi dispuse în mici ciorchini, iar la Viscum album sunt albe şi dispuse în grupuri strânse de câte trei; tulpina mult mai închisă la culoare, spre brun – negricios la Loranthus europaeus, faţă de cea de la Viscum album de culoare castaniu – cenuşie. Sub raport ecologic, Loranthus eruopaeus parazitează aproape exclusiv pe speciile de stejar, de unde şi denumirea sa populară.
In scopuri medicinale se întrebuinţează ramurile tinere cu frunze (Folium Visci cum stipites), care se recoltează din noiembrie până în aprilie. Pentru ca produsul să îşi păstreze culoarea verde-gălbuie, se usucă în poduri sau în încăperi aerisite, la adăpost de lumină. Produsul are gust slab amărui – acrişor.
Componenţii principali: saponozide triterpenice (beta amirina şi derivaţi ai acidului oleanolic, beta şi alfa viscol), amine (colina şi acetilcolina), beta feniletilamina, inozitol, aminoazici liberi, substanţe grase (formate din acid oleic, linoleic, palmitic etc.), vitamina C şi vitamina E, mucilagii, substanţe glilcozidice (siringina), cvercetina, zaharuri, viscotoxina, acid viscic cu acţiune antitumorală, săruri minerale etc.
Proprietăţi: hipotensiv puternic, cardiotonic, vasodilatator coronarian şi periferic, bradicardizant (bradicardie – imediată şi tardivă în tahicardii), antispamodic şi antimitotic (antitumoral).
Indicaţii: declorurant şi hipotensiv în stări de ateroscleroza şi hipertensiune (usturoiul introdus în alimentaţia zilnică măreşte acţiunea hipotensivă a vâscului), antispasmodic – calmând crizele de astm, tuse convulsivă şi sughiţurile persistente.
Mod de folosire: sub formă de macerat, preparat la rece (aproximativ 8-12 ore) din 1 g – 2 g de frunze şi tulpini fragmentate la 100 ml de apă, administrându-se zilnic două – trei ceşti, sau ca pulbere 1 g – 1.5 g la 24 de ore (unul – trei vârfuri de cuţit) ca declorurant şi hipotensiv în stări de ateroscleroza şi hipertensiune. La administrarea acestui produs este necesară respectarea strictă a dozelor indicate, depăşirea lor putând produce intoxicaţii manifestate prin încetinirea pulsului, aritmie şi tahicardie.
Utilizări populare: contra astmului se foloseşte ceaiul de frunze, îndeosebi de la cel de păr; în emfizem pulmonar şi tuberculoză pulmonară se utilizează ceaiul din frunze; contra hipertensiunii ceaiul din frunze de vâsc, cu pir şi flori de păducel, se ia de trei ori pe zi, câte o linguriţă, înainte de masă; în durerile reumatice frunzele şi fructele se folosesc la băi; în epilepsie şi ca hipotensiv, împotriva crampelor.
