Tătăneasa – Symphytum officinale ( Boraginaceae )
Denumiri populare mai cunoscute: barba tatei, iarba – lui – Tatin, iarbă băloasă, iarbă întăritoare, gavăţ, lutatină, mierea ursului, nădar, tacin, tatană, tătăneaţă.
Tătăneasa este o plantă erbacee perenă, cu tulpina ramificată, acoperită cu peri asprii, cu frunze sesile, aspru – păroase şi cu flori tubuloase, roşii – violacee. Creşte pe locuri deschise, mai ales pe soluri grele, argiloase, cu apă stagnată. In flora spontană se întâlneşte pe malurile râurilor, la marginea pădurilor, prin fâneţe umede, prin şanţuri, în locuri bălţite, în zăvoaie din zona de câmpie până în zona montană inferioară. Infloreşte din mai până la sfârşitul lui august.
In scopuri medicinale se folosesc părţile subterane – rădăcina cu rizomul (Radix Symphyti sau Radix Consolidae majoris), care se recoltează primăvara din martie până la începutul lui mai, sau toamna de la sfârşitul lui septembrie până la primele îngheţuri.
Componenţii principali: ulei volatil, alantoină, mucilagii, substanţe de natură glicozidică (consolidină si consolicină), tanin, colină, asparagină, gumirezine, zaharuri, amidon, cantităţi mici de alcaloizi, substanţe amare etc.
Proprietăţi:
Intern: rădăcinile de tătăneasă au acţiune antiinflamatorie şi hemostatică; ca astringent – antidiareică şi antidizenterică; emolient şi expectorant.
Extern: cicatrizant, hemostatic, decongestiv.
Indicaţii:
Intern: rădăcina de tătăneasă, datorită proprietăţilor emoliente şi expectorante, este folosită în afecţiuni respiratorii, bronşite şi tuse (această proprietate este mărită dacă este utilizată împreună cu pătlagina, teiul sau nalba); în tratamentul ulcerului gastric şi diareei (taninul), precum şi ca antidizenteric datorită proprietăţilor hemostatice, calmante şi cicatrizante; în oprirea dezvoltării tumorilor, având şi proprietăţi antiinflamatorii.
Extern: sub formă de prişniţe şi ca cicatrizant şi decongestiv în arsuri, inflamaţii ale încheieturilor, hemoroizi, ulcere varicoase; sub formă de cataplasme redau temperatura locală, atenuează durerile şi fac să dea înapoi procesele inflamatorii; asociată cu plante care conţin azulen (muşeţel, coada şoricelului, pelin) se poate folosi sub formă de gargară în abcesele dentare şi alte inflamaţii ale gurii.
Mod de folosire:
Intern: infuzie sau decoct – 2-3 g % din care se iau două – trei ceaiuri pe zi; sau decoct în formula – unul – două linguriţe de rădăcină mărunţită la 250 ml de apă rece, fierte 20 – 30 de minute şi din care se beau două – trei ceaiuri pe zi.
Extern: decocţia se face mai concentrată (patru – cinci linguri la 250 ml de apă).
Utilizări populare: în legături pentru vindecarea scrântiturilor şi fracturilor; în fracturi la mâini şi picioare (rădăcinile se spală, se taie în bucăţi mici, se pun într-o oală cu apă şi se fierb până scade la jumătate, apoi se amestecă cu făină de orez, se întinde pe o compresă care să cuprindă toată fractura, se stropeşte cu spirt şi se leagă, după ce se îndreaptă oasele la loc şi se fixează între lopăţele de lemn; legătura se ţine 48 de ore, udându-se cu spirt şi se schimbă până se vindecă fractura).
