Plopul negru – Populus nigra ( Salicaceae )

Denumiri populare mai cunoscute: pliop negru, plopotaş, plutaş. Plop: nume dat mai multor specii de arbori înalţi, cu ramuri subţiri (îndreptate în sus).

Plopul negru este răspândit aproape în toate continentele. La noi creşte de-a lungul râurilor, prin zăvoaie, lunci, cât şi prin poiene umede din regiunea de câmpie şi de coline joase. Este plantat lângă garduri de-a lungul şoselelor si prin parcuri. In acest scop se cultivă mult mai frecvent plopul piramidal (varietatea italica) cu coloana columnară şi o serie de hibrizi (plop din Canada) cu creştere rapidă. Infloreşte în perioada martie – aprilie.

Poate fi confundat cu Plopul Alb (Populus alba) şi Plopul Tremurător (Populus tremula). Deoarece în perioada în care se recoltează mugurii, frunzele nu sunt apărute, recunoaşterea se va face după scoarţă si muguri. La Populus nigra scoarţa formează ritidom brăzdat de timpuriu pe cea mai mare parte a tulpinii; la celelalte specii ritidomul apare numai la arborii bătrâni (la cei tineri regăsim scoarţa netedă, alb – cenuşie sau cenuşiu – verzuie) şi se întinde numai la baza tulpinii. Mugurii sunt alungiti, ascutiti, lungi până la doi centimetri, trei centimetri la Populus nigra; la celelalte specii sunt ovoizi şi mult mai mici (trei milimetri – patru milimetri la Populus alba si şase milimetri – şapte milimetri la Populus tremula).

In scopuri medicinale se folosesc mugurii (Gemmae Populi) care se recoltează de la sfârşitul lui februarie până la începutul lunii aprilie, când mugurii vegetativi încep să se umfle. In general, se recoltează la începutul primăverii înainte de dezvoltarea frunzelor; se face direct de pe arbore sau acolo unde se fac tăieri de arbori prin desprinderea mugurilor cu mâna direct de pe ramuri. Mugurii sunt ovoizi, nedesfăcuţi, acoperiţi cu bractee, lucioşi, răşinoşi la interior, de culoare brun – deschis până la brun, cu miros plăcut, un gust amărui şi aromat.

Componenţii principali: glicozizii fenolici (salicina şi populina), ulei volatil (format din betulen, alfa, beta şi gama betulenol, humulen, alfa cariofilen, compusi de natură flavonică), crizina şi tectocrizina, taninuri, rezine, ulei gras, acizii malic şi agalic, saponine, manitol etc.

Proprietăţi: astringent, uşor antiinflamator şi slab analgezic, balsamic, antiseptic, cicatrizant si calmant (mai ales în inflamaţii ale căilor urinare), diuretic.

Indicaţii:

Intern: în bronşite acute, afectiuni renale, reumatism (ca diuretic, astringent, calmant şi antireumatic).

Extern: în tratarea hemoroizilor, arsurilor şi altor răni dureroase.

Mod de folosire:

Intern: infuzie de 05 g % sau infuzie făcută dintr-o linguriţă de muguri la 250 de grame de apă colocotită din care se beau două ceaiuri pe zi.

Extern: infuzie sub formă de băi pentru vindecarea rănilor provenite din arsuri sau băi de şezut în hemoroizi.

Sub formă de alifie care se prepară din 20 g de muguri de plop negru, care se zdrobesc, se amestecă cu 5 g de spirt concentrat (circa o lingurită); se lasă 24 de ore după care se adaugă 100 g de untură proaspătă de porc şi cinci grame de ceară de albine; se macerează pe baie de apă 3 ore, apoi se strecoară printr-un tifon si se freacă până se formează alifia.

La fel se prepară şi uleiul, înlocuindu-se untura şi ceara cu ulei de floarea soarelui.

Utilizări populare pentru a trata cu plopul negru: ca dezinfectant al camerelor în care au zăcut bolnavi – mugurii cei adunaţi primăvara, înainte de a încolţi, sunt puşi pe cărbuni aprinşi cu care se afumă prin casă; la trânji şi bube dulci – mugurii cei fierţi în untură şi cu puţină ceară galbenă formează o alifie cu care se unge de două ori pe zi; pentru uşurarea naşterii şi pe răni învechite sau cu miros urât se utilizează ramurile tinere, arse şi făcute cărbuni, apoi pulverizate şi trecute prin sită deasă; la arsuri, inflamaţii si hemoroizi se foloseşte soluţia rezultată din muguri amestecată cu untură de porc.