Plămânărica – Pulmonaria officinalis ( Boraginaceae )

Denumiri populare mai cunoscute: albăstrele, cuscrişor, mierea ursului, sudoare, tutun de pădure, ţâţa oii.

Plămânărica este o plantă erbacee perenă, cu rizom orizontal şi cu flori roşii, violete sau (rar) albe. Este răspândită frecvent prin pădurile foioase, din zona de câmpie până în cea montană inferioară, în stejărişuri, păduri de amestec şi făgete. Infloreşte din martie până în mai. Se poate confunda cu Pulmonaria montana la care frunzele bazale sunt alungite, lanceolate, cu baza îngustă şi culoarea verde – deschis, perii care acoperă frunzele şi tulpinile sunt moi şi catifelaţi (la Pulmonaria officinalis frunzele ovale sau eliptice, cu baza trunchiată şi culoare verde – închis iar perii aspri). Pulmonaria rubra au florile de culoare constant roşie, iar la Pulmonaria officinalis culoarea virează de la roşu spre albastru, frunzele bazale sunt alungite cu baza atenuată (ca la Pulmonaria montana).

In scopuri medicinale se recoltează, în timpul înfloririi, atât frunzele bazale fără peţiol, cât şi cele tulpinale (Folium Pulmonariae). Recoltarea se face în funcţie de dezvoltarea plantei: primăvara începând din martie până în mai când se recoltează frunzele de pe tulpinile florifere. Cantităţi mai mari se obţin însă vara şi la începutul toamnei din frunzele care apar după înflorire pe lăstarii sterili.

Componenţii principali: saponozide, alantoină, mucilagii, acid silicic, tanoizi, derivaţi polifenolici, flobafene, polioze (prin hidroliză produc: acid galacturonic, galactoză şi pentoze), acizi (acid stearic, acid palmitic şi acid miristic), fitosterine, săruri minerale bogate în magneziu, rezine, caroteni şi cantităţi mari de vitamina C.

Proprietăţi: diuretic şi reconstituant datorită aportului de magneziu, vitamina C şi provitamina A; emolient şi antiinflamator; antidiareic; analgetic şi cicatrizant; expectorant şi antispastic bronşic.

Indicaţii: în bronşite, laringite, afecţiuni renale, reumatism, diaree, ulcer gastric şi duodenal; în bolile căilor respiratorii uşurează expectoraţia, calmează tusea şi răguşeala; în bolile reno – vezicale; în vindecarea cicatrizarea rănilor prin stimularea ţesuturilor sănătoase, motiv pentru care se recomandă în ulcerul gastric; în diaree datorită taninului; acidul silicilic îi imprimă plantei proprietăţi remineralizante.

Mod de folosire: infuzie – între 5 g – 10 g la 250 ml de apă (ca reconstituant, diuretic si expectorant), luându-se călduţă în două – trei reprize pe zi (două – trei ceaiuri pe zi); sau infuzie din o lingură de frunze la 250 ml de apă clocotită, din care se beau două – trei ceaiuri călduţe pe zi, îndulcite cu miere de albine sau zahăr, după mesele principale.

Utilizări populare: contra tusei şi a altor afecţiuni pulmonare se foloseşte ceaiul din frunze, iar cel de rădăcini în bolile de stomac şi ficat.