Pelinul – Artemisia absinthium ( Compositae )

Denumiri populare mai cunoscute: iarba fecioarelor, pelinaş, peliniţa, pelin mic, pilon, polene.

Pelinul este cunoscut ca plantă medicinală încă din antichitate. Este o plantă perenă, înaltă de 60-120 cm, cu frunze păroase, cenuşii şi cu flori aromate; la noi fiind comună în întreaga ţară. Toate părţile plantei prezintă un miros aromat şi cu gust amar, aromat. Creste prin locuri însorite şi uscate, pe lângă canalele de irigaţii, în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, pe lângă garduri, pe coaste pietroase. Infloreşte din iulie până în septembrie.

Se poate confunda cu Artemisia vulgaris (Pelinarita sau Pelinul negru) care are următoarele elemente distincte: tulpina acesteia este nepăroasă, cu dungi roşcate, iar la înflorire devine aproape în întregime roşie (la Artemisia absinthium este păroasă şi verde – cenuşie); frunzele pe partea superioară sunt verde – închis, nepăroase, fiind păroase doar pe faţa inferioară (la Artemisia absinthium sunt păroase pe ambele fete, din care cauză fata superioară are o culoare verde – cenuşie). Artemisia campestris (Pelin nemirositor) este glabră atât pe tulpină cât şi pe frunze şi lipsită de mirosul puternic şi caracteristic al speciei medicinale.

In scopuri medicinale se utilizează părţile aeriene (Herba Absinthii). Perioada de recoltare este îndelungată şi se face în timpul înfloririi, pe timp uscat, după ce se ridică roua.

Componenţii principali: ulei volatil (format din azulene, betatuionă, tuiol şi esterii lui, felandren, cadinen etc.);  în părţile înflorite ale plantei azulenele se găsesc sub formă de prochamazulene (artabsina, artemazuline) şi substanţe amare (reprezentate prin absintină, flavonoide, substanţe de natură carotenoidică, fitosteroli, lactone, sescviterpene, acizi, organici, vitaminele B6 şi C etc.).

Proprietăţi:

Intern: stimulează secreţiile gastrice, măreşte pofta de mâncare si normalizează scaunul; acţiune antiinflamatoare asupra mucoasei gastrointestinale; creste diureza şi poate fi folosit ca laxativ; acţiune vermifugă, însă după administrare îndelungată în doze mari este emenagog.

Extern: utilizat datorită proprietăţilor lui dezinfectante trofice şi antihelmintice.

Indicaţii:

Intern: gastric amar în anorexiile convalescenţilor şi în dispepsii cu constipaţie; în tratamentul gastritelor hipoacide, al edemelor renale şi al constipaţiilor; în toate bolile aparatului digestiv cu hipotonie gastrică, lipsă de aciditate, vărsături etc.; în bolile manifestate prin retinerea apei în ţesuturi.

Extern: în tratamentul hemoroizilor şi în vaginitele atrofice; în cazul oxiuriazei sub formă de băi sau clisme cu fiertură de pelin asociat cu muşeţel; în ameliorarea plăgilor purulente prin băi sau comprese.

Contraindicaţii: cura poate fi de până la două săptămâni. Nu se prelungeşte deoarece provoacă tulburări digestive şi nervoase. In cantităţi mari uleiul volatil al acestei specii provoacă fenomene nervoase toxice, halucinaţii şi convulsii epileptiforme, scaune involuntare, insconştienţă şi chiar moarte. Este contraindicat bolnavilor cu afecţiuni nervoase. Femeile care alăptează nu au voie să folosească pelinul, deoarece conferă laptelui un gust amar, neplăcut. Nu se recomandă femeilor gravide. Este contraindicat celor cu afecţiuni acute intestinale.

Mod de folosire:

Intern:

a. O linguriţă de plantă la 250 ml de apă clocotită, se bea în trei reprize înaintea meselor principale ale zilei, fiind foarte amar se îndulceşte;

b. 1 g % din care se bea câte o ceaşcă de ceai cu o jumătate de oră înaintea meselor principale ale zilei sau pulbere 2 g pe zi în casete;

c. Ca antihelmintic: una – două linguriţe de pulbere de plantă, amestecată cu miere, luată dimineaţa pe stomacul gol, concomitent cu clisma şi băile de şezut cu infuzie de pelin.

d. In locul ceaiului se poate prepara o tinctură, din care se iau câte 15-20 de picături, de trei ori pe zi, în apă îndulcită cu zahăr sau în vin, cu o jumătate de oră înaintea meselor principale ale zilei; tinctura se prepară din 20 g de plantă mărunţită, care se macerează în 100 de grame de alcool de 70 de grade, timp de 7 zile; sub formă de pulbere, în amestec cu miere de albine, se pot lua 1-2 g ca tonic şi 2-3 g dimineaţa pe stomacul gol, pentru eliminarea viermilor intestinali, cura durând cinci zile.

Extern: infuzie – în oxiuriază se fac băi de şezut sau clisme, cu o compoziţie din două linguriţe de pelin şi două linguriţe de muşeţel la 200 ml de apă clocotită; prin băi sau comprese pentru ameliorarea plăgilor purulente, în timp scurt.

Utilizări populare pentru a folosi pelinul: contra durerilor de stomac (ceai din flori sau tulpini florifere, fierte cu potroacă şi luat cu putin zahăr contra durerilor de rânză, pentru curăţirea ei; stimulent obişnuit (sub formă de ceai sau plămădit în vin sau rachiu luat pe nemâncate); contra frigurilor (fiert în apă ori plămădit în vin).