Păpădia – Taraxacum officinale ( Compositae )
Denumiri populare mai cunoscute: crestăţea, floarea broaştei, floarea turcului, guşa găinii, lăptucă, lilicea, ouăle găinii, papă lungă, părăsita găinilor, pui de gâscă.
Păpădia este o plantă erbacee perenă, înaltă de 5 cm – 70 cm, cu frunze dispuse în rozetă bazală şi flori galbene grupate în capitule. Creste în locuri însorite şi semiumbrite, pe marginea drumurilor, în locuri necultivate, prin păşuni şi fâneţe, din zona de câmpie până în cea subalpina. Se găseşte abundent în terenurile cultivate cu lucernă. Infloreşte din aprilie până la sfârşitul lui septembrie. La recoltare în stadiul tânăr, după formă, frunzele de păpădie se pot confunda cu cele de cicoare (Cichorium intybus) sau de susai (sonchus), primele fiind complet glabre, pe când cele de cicoare au peri moi, iar cele de susai au peri aspri.
In scopuri medicinale se intrebuintează:
Frunzele (Folium Taraxaci) care se recoltează în martie – iunie, tăindu-se cu sapa rozeta de frunze.
Planta întreagă (Herba Taraxaci cum radicibus) care se recoltează tot primăvara, înainte sau în timpul formării bobocilor florali, prin smulgere dacă pământul este reavăn, ori în cazul unui pământ mai uscat prin folosirea cuţitului sau cazmalei.
Rădăcina (Radix Taraxaci) – rizomii cu rădăcina se recoltează, începând din iulie până toamna târziu, cu ajutorul cazmalei. Toate produsele sunt lipsite de miros, însă au un gust amar accentuat.
Componenţii principali: în părţile aeriene – taraxacina, vitamina B şi vitamina C, steroli, grăsimi (sub formă de gliceride ale acizilor: oleic, stearic, palmitic, etc.), tanin, flobafene, colină, glucoză, polioze, ulei volatil, substanţe antibiotice, substanţe proteice, acid tartric, săruri de azot, calciu, fosfaţi, alcooli triterpenici (arnidiol şi faradiol), substanţe de natură carotenoidica, xantofile, flavoxantine etc.; rădăcinile conţin : alcooli triterpenici, taraxerol, beta amirina, sistosterină, stigmasterină, grăsimi, fructoză, levuloză, vitamine (A,B,C şi D), tiamină, acid nicotic şi amida acidului nicotic, colină, asparagină, arginină, gliceride ale acizilor: palmitic, oleicşi linoleic.
Proprietăţi: colagog, coleretic, diuretic, diaforetic şi tonic – amar.
Indicaţii: ca medicament în toate bolile unde exista un dezechilibru glandular; sub formă de ceai se recomandă în obezitate, în boli de ficat, mărind secreţia biliară, normalizează circulaţia sângelui, măreşte pofta de mâncare la convalescenţi, are acţiune diuretică, sporind cantitatea de urină în 24 de ore; în eczeme şi alte boli de piele, în gută, reumatism şi ateroscleroză.
Mod de folosire:
a. Infuzie: două linguriţe de plantă la 250 ml de apă clocotită, se beau două – trei ceaiuri în timpul unei zile, de preferinţă după mesele principale ale zilei.
b. Decoct: 2 g – 3 g % rădăcină, luându-se una – două căni pe zi, timp de una – două luni (în dispepsii, insuficienţă hepatică şi icter cataral).
c. Sub formă de salată frunzele tinere se consumă primăvara.
Utilizări populare pentru a trata cu păpădia:
Florile: împotriva tricofiţiei; contra gălbinării; în boli de ficat şi pentru circulaţie sau înnoirea sângelui, contra frigurilor; în bolile de rinichi şi contra hemoragiei (ceaiul din rădăcină); în dureri de piept şi năduşeli.
Planta întreagă: mărunţită intră în compoziţia ceaiurilor depurativ, dietetic şi gastric.
