Mesteacănul

mesteacanul mesteacan doftoria Mesteacănul

Mesteacănul – Betula verrucosa (sinonim Betula alba, Betula pendula)  (Betulaceae)

Denumiri populare mai cunoscute: mastacin, măstăcan, mestecănaş.

Mesteacănul este un arbore înalt până la 25m – 30m, cu scoarţa albă, frunze romboidale şi flori unisexuate, grupate în amenţi, cu scoarţa foarte bogată în tanin; lemnul moale şi elastic putrezeşte uşor. Este o specie eurasiatică care formează păduri întinse în nordul continentului, iar înspre sud devine o specie de dealuri şi munţi. La noi este răspândit în zona dealurilor, dar poate coborî la câmpie sau urca în zona montană până la 1500 metri pe coaste însorite. Se întâlneşte, atât sub forma pădurilor pure cât şi a amestecurilor lor cu alte specii, spre limita dintre foioase şi conifere. Uneori, alcătuieşte mici masive numite mestecănişuri. Infloreşte în lunile aprilie – mai.

In scopuri medicinale se întrebuinţează frunzele tinere (Folium Betulae), care se recoltează din mai până la sfârşitul lui iulie, când sunt lipicioase şi conţin cea mai mare cantitate de rezine. Recoltarea se face prin strujirea ramurilor. Produsul obţinut (frunzele) are un miros caracteristic şi gust slab amărui.

Componenţii principali: saponine, tanin de natură pirocatehinică, metilpentozane, flavone cu glicol dimetilapigenol, betulozidă, mucilagii, zaharoză, ulei volatil, rezine, betuline etc.

Proprietăţi: scade tensiunea arterială, creşte permeabilitatea vasculară, creşte diureza, dizolvă calculii, depurativ, sudorific, antiinflamator articular, elimină apa din ţesuturi, antigutos, favorizează eliminarea acidului uric şi diminuează colesterolul, coleretic, acţiune antibiotică asupra bacilului coli, stafilococului auriu şi alb Oxford şi asupra bacilului anthracis.

Indicaţii: în edeme de natură cardiacă şi renală, reumatism articular, hipertensiune arterială, nefrite cronice, hipercolesterolemie, gută. In eliminarea toxinelor din corp, stimulează schimburile organice, având în acelaşi timp şi o acţiune depurativă; în cure făcute cu ceai sunt tratate numeroase boli de piele; în boli de ficat. Ceaiul de mesteacăn are proprietatea de a dizolva calculii din litiaza renală.

Mod de folosire:

Intern: sub formă de infuzie preparată din: 20 de grame de frunze mărunţite (două – trei linguri) peste care se toarnă 200 ml de apă clocotită. Se acoperă si se lasă până se răceşte la 40 de grade Celsius, apoi se adaugă un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu care neutralizează acidul beuloretinic, deoarece acesta micşorează acţiunea diuretică a frunzelor de mesteacăn.  După 6 ore se strecoară şi se bea lichidul în două reprize, la un interval de 4 ore.

Extern: prin băi cu frunze de mesteacăn se asigură întărirea rădăcinii părului şi influenţarea în bine a iritaţiilor pielii.

Utilizări populare: pentru creşterea părului – ramurile verzi se pun cu un capăt în foc, iar cu seva ce iese pe cealaltă parte se unge pe cap, sau contra pecinginii; în scăldători cu zeamă extrasă din coaja de mesteacăn tânăr pentru copiii care suferă de boală câinească; la oprirea udului se foloseşte fiertura din coajă; contra durerilor de inimă, reumatismului, gutei, în bolile de rinichi şi contra tensiunii se foloseşte ceaiul. Frunzele de mesteacăn intră în compoziţia ceaiurilor antireumatic şi diuretic.