Izma – Menta – Mentha piperita ( Labiatae )
Denumiri populare mai cunoscute: izmă de grădină, izmă bună, izmă de les, iarbă neagră, camfor, mentă, mintă, mintă de grădină, minta calului, minta de câmpuri, mintă sălbatică, vaeştniţă.
Izma este o plantă erbacee, perenă, înaltă până la 1 metru, cu frunze opuse, scurt peţiolate şi cu flori mici, roşii-violete. La noi, planta se cultivă în scopuri industriale şi farmaceutice. Spontan creşte pe soluri uşoare, afânate, bogate în materii nutritive, în locuri aluvionare, turboase şi desecate. Infloreşte din iunie până în septembrie. Planta are miros caracteristic de mentol.
In scopuri medicinale se recoltează în perioada de înflorire, frunzele ( Folium Menthae piperitae ) care se usucă în strat subţire, în încăperi bine aerisite sau la soare. Produsul are miros caracteristic, pătrunzător, plăcut, iar gustul este aromatic, lăsând senzaţia de rece.
Componenţii principali: ulei volatil cu componenta sa de bază mentolul, precum şi mentone, mento-furan, alfa pinen, fenandren, limonen, cadinen, cincol, aldehidă acetică şi izovalerianică, alcoolii amilic şi izoamilic, timol, carvacrol, alcooli sescviterpenici, cariofilen, mentonă, tanin, principiu amar, substanţe minerale, hipericină, acid piruvic, substanţe antibiotice, polifenoli etc.
Proprietăţi: bacteriostatice, antiseptic gastrointestinal, antidiareic, carminativ, colagog, antiemetic, sudorific, diuretic.
Indicaţii:
Intern: în infecţii gastrointestinale, dispepsii, balonări abdominale, diaree, spasme pilorice, dischinezii biliare cu hipertonie, nervozitate, în eliminarea calculilor renali şi hepatici; calmant în vărsăturile sugarilor şi adulţilor datorită mentolului, ceaiul de mentă consumat rece, în cantităţi mici; în dezintoxicarea organismului prin diureză şi transpiraţia pe care o produce.
Extern: sub formă de cataplasme reci contribuie la alinarea durerilor de cap; în stările de debilitate se recomandă băi întăritoare cu frunze de izmă; în durerile reumatice ( calmant ) şi urticarie; în apa de gură datorită proprietăţilor aseptice şi răcoritoare.
Contraindicaţii: în ulcer gastrointestinal.
Mod de folosire:
Intern: infuzie 0.1-1.5 g % luându-se 300-500 ml pe zi; infuzie – o linguriţă de frunze la 200 ml de apă clocotită din care se beau 3 ceaiuri pe zi, reci.
Extern:
a. Băi: 200 g frunze uscate la 3 litri de apă clocotită; se lasă vasul acoperit 15-20 de minute; se strecoară, iar lichidul rezultat se amestecă cu apă caldă; se lasă 15-29 de minute; temperatura apei din cadă să fie de 37 de grade Celsius.
b. In stări de debilitate se recomandă băi întăritoare cu frunze de izmă; într-un săculeţ pe pânză se pune o jumătate de kg de izmă mărunţită şi se agită în apa caldă a băii; acţiunea reconfortantă a izmei se măreşte dacă i se adaugă roiniţă, cimbrişor şi flori de tei.
c. Masaj preparat din 5 g ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat care calmează durerile reumatice şi mâncărimea pielii provocată de urticarie.
d. Apă de gură răcoritoare, antiseptică şi cu proprietăţi de a corija gustul şi mirosul neplăcute; se obţine din 5 g de ulei de mentă dizolvat în 95 g alcool concentrat.
e. Inhalaţie în stări gripale manifestate prin laringită urmată de răguşeală; uleiul sau spirtul de mentă se amestecă cu apă fierbinte.
Utilizări populare: în bolile de stomac, plămădită în rachiu; spălături contra bubelor şi durerilor de cap cu decoct; contra colicilor sub formă de ceai se dă copiilor, dacă au dureri mari se pune pe pântece o cataplasmă caldă din frunze de izmă şi leuştean; în tratarea durerilor de dinţi se ţine în gură produsul rezultat din rădăcina macerată în rachiu.
