Turiţa Mare

turita mare doftoria

Turiţa Mare – Agrimonia eupatoria (Familia Rosaceae)

Denumiri populare mai cunoscute: asprişoară, buruiană de friguri, coada racului, cornăţel, gălbenare de germe, leuşteanul muntelui, lipici, sora fragilor, turiciară, turiuţă.

Turiţa Mare este o plantă erbacee, cu frunze păroase pe faţa inferioară, cu flori galben – aurii şi cu fructe cu ghimpi mici la bază, vivace; este răspândită în Europa, Asia, Africa şi America. La noi este comună de la câmpie până la etajul montan (la o mie de metri), în tufărişuri şi luminişuri, margini de păduri şi drumuri, în locuri semiumbrite cu umiditate mare. Infloreşte din iunie până în septembrie.

In scopuri medicinale se întrebuinţează părţile aeriene (Herba Agrimoniae) care se recoltează la începutul înfloririi, începând din luna iunie şi până în prima jumătate a lunii august. Se usucă la umbră, în strat subţire, în locuri bine aerisite. După această operaţie are un miros slab şi un gust astringent, amărui.

Componenţii principali: tanin de natură catehică, galotanin şi elagitanin, cvercetină liberă, hiperină şi rutosidă, glicozizi ai apigeninei şi ai luteolinei, substanţe amare, ulei volatil, bioxid de siliciu, acid nicotinic, vitamina C şi vitamina K, acid ursolic.

Proprietăţi: colagog, lizează calculii biliari, astringent şi antidiuretic datorită taninurilor, substanţele amare pe care le conţine stimulează secreţiile gastrointestinale şi măresc apetitul.

Indicaţii:

Intern: în calculoza biliară; în tulburările căilor biliare şi gastro intestinale favorizează eliminarea secreţiei biliare şi aduce o uşurare şi o descongestionare a ficatului; prin taninul prin care îl conţine turiţa mare este utilizată în combaterea diareei; se recomandă în diateza urică (tendinţa de a depune acid uric), în reumatismul articular cronic; dă rezultate bune în unele stări alergice manifestate prin urticarie.

Extern: în ulcere varicoase şi plăgi, ca şi în unele afecţiuni oculare.

Mod de folosire:

Intern: infuzie – o linguriţă de plantă la 200 ml de apă clocotită din care se beau două – trei ceaiuri pe zi, înaintea meselor principale.

Extern: sub formă de băi se recomandă în ulcere varicoase şi plăgi, în afecţiuni oculare, iar sub formă de gargară în stomatite, gingivite etc.

Observaţii: nu se supradozează întrucât poate provoca eliminări bruşte de calculi, obturarea căilor biliare şi renale şi spasme puternice.

Utilizări populare: la tăieturi pentru oprirea sângelui se foloseşte planta plămădită în rachiu sau în spirt; fortifiant cardiac, în boli hepato – biliare, boli de rinichi, în tratamentul tuberculozei – ceaiul preparat din părţile aeriene ale plantei; în stomatite, gingivite şi alte afecţiuni ale gurii – sub formă de gargară.