Sunătoarea

sunatoarea doftoria

Hypericum perforatum ( Hypericaceae )

Denumiri populare mai cunoscute: drobişor, floare de năduf, iarba sângelui, neruju, pojarniţă, sinătoare, sunaică.

Plantă erbacee, perenă, medicinală, cu tulpina dreaptă, ramificată în partea superioară, uşor lemnoasă în partea de jos, înaltă până la un metru, cu florile grupate în vârful tulpinii şi ramurilor, de culoare galben – aurie. Sunătoarea este răspândită aproape în toată lumea. La noi este frecventă prin fâneţe, pe marginea drumurilor şi a pădurilor, pe locuri necultivate şi în tăieturi de pădure, din zona de câmpie până în zona subalpină, mai abundentă în zonele deluroase. Infloreşte din iunie până în septembrie. Poate fi confundată cu alte specii neutilizate în terapeutică: Hypericum eleganus, Hypericum maculatum, Hypericum hirsutume.

In scopuri medicinale se întrebuinţează părţile terminale (de 20-30 cm) ale plantei, îmbobocite şi înflorite (Herba Hyperici), recoltate la începutul înfloririi care au miros caracteristic şi gust aromat.

Componenţii principali: derivaţi 1.8-dihidroxiantrachinonici (hipericina şi pseudohipericina), ulei volatil (conţine alfa pinen, carburi sescviterpenice, derivati polifenolici), o flavonoidă (hiperozidă – galactozida cvercetolului), rutozid şi cvercetol, acizi (acid cafeic şi acid clorogenic), tanin de natură catehică, colină, carotenoide, saponină, acizi (acid ascorbic, acid nicotinic şi acid valerianic), săruri minerale.

Proprietăţi: antiseptic, astringent, cicatrizant, vasodilatator şi hipotensiv, antiinflamator şi colagog, diminuează procesele inflamatorii hepatice cronice şi pe cele intestinale, antispastic, antibiotic şi antidiareic.

Indicaţii:

Intern: în hepatite acute şi hepatite cronice evolutive, colite cronice, colecistite, ulcer gastric şi diaree.

Extern: în inflamaţiile gingiilor sub formă de gargară şi ca cicatrizant în arsuri sub formă de cataplasme.

Mod de folosire:

Intern: infuzie – 2g % din care se iau două – trei ceaiuri pe zi în colite, diaree şi colecistopatii; sau infuzie – o lingură de plantă la 200 ml de apă clocotită din care se beau trei ceaiuri pe zi.

Extern: infuzie sub formă de băi, cataplasme şi gargară (cantitatea de plantă se dublează); la tenurile uscate şi îmbătrânite se folosesc comprese cu ceai.

Sunătoarea se utilizează ca cicatrizant în vindecarea rănilor şi arsurilor. Uleiul de sunătoare se obţine prin macerarea florilor cu ulei de floarea soarelui timp de patru – sase săptămâni sau după următoarea formulă: 20 g de sunătoare uscată se umezesc cu 20 g de alcool concentrat şi după 12 ore se adaugă 200 g de ulei de floarea soarelui. Amestecul se tine trei ore pe baia de apă în fierbere, agitându-se din când în când. După două – trei ore se strecoară printr-o pânză şi se stoarce, iar după o zi se strecoară din nou, obţinându-se un ulei limpede de culoare roşcată.

Utilizări populare: la tăieturi, răni, bube, plescaiţă, lumbago şi arsuri se foloseşte „untul de sunătoare” rezultat din florile plămădite în untdelemn câteva zile, la soare ori la căldură; se ung bubele dulci cu amestecul rezultat din planta uscată cu smântână; în bolile de ficat şi ulcer gastric se foloseşte uleiul.