Salcâmul

salcamul doftoria

Salcâmul – Robinia pseudacacia ( Leguminosae )

Denumiri populare mai cunoscute: salcâm alb, acacic, acăţar, băgriu, brebene, dafin acăţ, lemn alb, măgrin, păşuele, pinar, rug.

Salcâmul este un arbore înalt până la 30 de metri, cu lemnul tare şi rezistent la umezeală, cu ramuri prevăzute cu spini, cu frunze compuse, cu flori albe, mirositoare, dispuse în ciorchine. Creste prin soluri uşoare, pe nisipuri nefixate. Se întâlneşte mai ales cultivat la sate pe marginea drumurilor. Infloreşte în perioada mai – iunie.

In scopuri medicinale se folosesc florile (Flores Acaciae). Produsul are miros plăcut şi gust dulceag. Se recoltează inflorescenţele, după care se strujesc florile. Produsul obţinut se usucă la soare sau în poduri ori soproane bine aerisite.

Componenţii principali: robinină, acaciină (un glicozid) de natură flavonozidică), ulei volatil etc.

Proprietăţi: scade aciditatea gastrică, antispastic, colagog.

Indicaţii:

Intern: în gastrite, hiperaciditate, pirosis (arsuri la stomac), afecţiuni hepato – biliare şi în ulcer duodenal.

Extern: florile uscate şi sfărâmate se pun pe rănile provocate de arsuri.

Mod de folosire:

Intern: ca infuzie – o lingură de flori de salcâm la 250 ml de apă clocotită; se bea în  trei reprize, după mesele principale.

Utilizări populare: pentru vindecarea rănilor provocate de arsuri se folosesc florile uscate şi sfărâmate; contra tusei, a năduşelii şi a durerilor de piept se bea ceaiul din flori; în caz de răceală se ia în amestec cu suc, romaniţă sau alte plante; de asemenea se mai utilizează în durerile de burtă, în ulcerul gastro – duodenal, în tuberculoză pulmonară, în durerile de cap, în bolile neuropsihice şi contra insomniilor.