Podbalul – Tussilago farfara (Familia Compositae)
Denumiri populare mai cunoscute: brusturel, cenuşoară, gălbinele, guşa găinii, limba vecinului, papalungă, păpădia, podbeal, podval.
Podbalul este o mică plantă erbacee, vivace, medicinală, cu rizom cărnos şi flori galbene. Creste prin locuri argiloase, calcaroase şi umede, pe coastele râpoase şi malurile abrupte ale râurilor, în locuri cu coroziuni recente, prin săpături, în zona de deal şi de munte, în judeţele ce mărginesc arcul carpatic. Infloreşte din martie până în mai.
Se poate confunda cu Petasites (Captalan), însă există unele elemente care le diferenţiază: rizomul la Tussilago farfara este vertical si cilindric, iar la Petasites orizontal, muchiat şi noduros; frunzele la Tussilago farfara sunt mai cărnoase şi au peri albicioşi pe spatele frunzei care la rulare se strâng ca un fir de lână, iar la Petasites perii sunt mai rari şi nu rulează; peţiolul la Tussilago farfara este glabru sau cu peri moi, iar la Petasites perii sunt rigizi, scurţi şi deşi; nervaţiunea este palmată la ambele specii, numai că la Tussilago farfara sunt 7-11 nervuri ce se ramifică încă de la bază, în timp ce la Petasites găsim doar trei nervuri principale; frunzele la Tussilago farfara sunt verzi şi ţinute între palme au suprafaţa superioară rece, iar la cea inferioară caldă datorită perilor izolanţi.
In scopuri medicinale se recoltează frunzele fără peţiol (Folium Farfarae) din aprilie până în iulie. Se mai recoltează inflorescenţele (Flores Farfarae) care se culeg fără penducul la începutul dezvoltării lor când se deschid antodiile; dacă sunt culese mai târziu se obţine un produs cu mult papus. Recoltarea se face pe vreme uscată prin ciupire, cu mâna sau cu degetele făcute pieptene.
Componenţii principali: mucilagii, tanin, arnidiol şi farafiol, rutosid, hiperină, xantofile, fitosterine, urme de ulei volativ, substanţe amare şi săruri minerale bogate în nitrat de potasiu şi compuşi ai zincului, inulină.
Proprietăţi: colagoge şi diuretice, atât frunzele cât şi florile au proprietăţi secretolitice, emoliente şi uşor antispastice; antispastic bronşic şi antiseptic al aparatului respirator.
Indicaţii: în dischinezii biliare însoţite de tulburări uşor dispeptice; ca tonic aperitiv datorită substanţelor amare; în bronşită, tuse, răguşeală, astm, emfizem pulmonar, silicoză şi în general în toate bolile căilor respiratorii având acţiune emolientă şi expectorantă; în amestec cu frunzele de pătlagină şi rădăcină de lemn dulce proprietăţile curative ale podbalului se măresc.
Mod de folosire: infuzie şi decoct de 3 g% (două – trei ceaiuri pe zi) administrat câte o lingură la două – trei ore în dischinezii biliare însoţite de tulburări uşoare dispeptice; sau infuzie din 15 g de frunze sau flori la 200 ml de apă clocotită, îndulcită cu zahăr sau miere – pentru fluidificarea secreţiilor bronşice şi expectorarea lor se ia câte o lingură la două – trei ore.
Utilizări populare pentru a trata cu podbalul: pe tăieturi şi abcese se pun frunze crude; în oblojeli contra orbalţului se foloseşte frunza opărită; la buba vânătă se trage fir de arnici rosu prin ea, apoi se pun pe ea frunze de podbal; la umflături se pune frunză uscată cu miere; în băi contra reumatismului se folosesc frunzele; pe inflamaţii se aplică sucul stors din frunze; în afecţiunile catarale ale căilor respiratorii se recomandă ceaiul din rădăcini; în bronşite se ia infuzie din frunză de podbal cu şovârv.
