Orezul

orezul doftoria

Oriza sativa (Gramineae)

Plantă alimentară anuală, cu tulpini înalte de 80 – 120 cm, cu inflorescenţă în panicule şi cu seminţe bogate în amidon (74 – 75 %). Orezul este o cultură agricolă de importanţă deosebită. Având în vedere calităţile sale nutritive, orezul se foloseşte în alimentaţie sub formă de boabe fierte, grişuri sau alte preparate. Se întrebuinţează şi în industrie la fabricarea alcoolului, a pudrei fine şi a amidonului. Recoltarea orezului se face când boabele din partea superioară a panicului au ajuns la maturitate deplină, iar celelalte sunt în pârgă.

Componenţii principali: vitamine (A, B1, B2, B6), hidraţi de carbon, materii grase şi azotaţi, calciu, fosfor, fier, potasiu, sodiu, sulf, magneziu, mangan, clor, iod, zinc, fluor, arsenic. O bună parte din vitamine şi oligoelemente dispar după ce orezul a fost decorticat.

Proprietăţi: nutritiv, energetic, astringent, hipotensor, favorizează eliminarea ureei ( potrivit curei Kempner).

Indicaţii: în hipertensiunea arterială, creştere, surmenaj, diaree, fermentaţii intestinale, azotemie (datorită duratei lungi de tratament al azotemiei, Leon Binet recomandă consumarea orezului împreună cu compotul de mere, care-l face mai plăcut la gust şi astfel este mult mai tolerat).

Mod de folosire: apă de orez şi mucilagiul de orez – în diareea infantilă; în enterite – decoctul de orez nestrecurat: în azotemie – cura Kempner: 200 grame de orez fiert, împreună cu mere, timp de 3 zile.