Merişorul

merisorul merisor doftoria Merişorul

Merişorul – Vaccinium vitis idaeae ( Ericaceae )

Denumiri populare mai cunoscute: afin, afin roşu, bujor, cimişir, coacăz, smârdan, stropşele.

Merişorul este un abust melifer de 5 cm – 30 cm caracteristic regiunii de munte, de mare altitudine, limita inferioară fiind mai ridicată decât a afinului. Se întâlneşte în pajişti alpine sau luminişuri, mai rar în locuri umbrite şi în molidişuri. Răspândit în zonele mai înalte ale lanţului carpatic, în special în judeţele: Bistriţa-Năsăud, Braşov, Harghita, Hunedoara, Sibiu, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova şi Suceava. Frunzele sunt întotdeauna verzi, cu flori albe sau roşiatice.

Asemănări şi deosebiri: frunzele de Vaccinum vitis idaeae se pot confunda cu cele de Rhododendrom Kotschiy Simk (Smârdar), care sunt tot persistente şi pieloase, dar mai înguste către vârf şi bază, iar pe dos cu pete ruginii şi nu cu puncte brune. Confuzia nu se poate face în timpul înfloririi, deoarece smârdarul are flori mari roşii – purpurii (de unde şi numele de bujor de munte) şi nici în timpul fructificării deoarece  smârdarul are un fruct uscat de tip capsulă, dehiscentă prin 5 valve, pe când merişorul are bacă.

In scopuri medicinale se folosesc frunzele (Folium Vitis ideae) care se recoltează în lunile septembrie – octombrie, când conţinutul de substanţe active ale plantei este maxim. Se taie ramurile cu frunze tinere care au un conţinut bogat de principii active şi se usucă la umbră, în straturi subţiri. Se mai utilizează fructele (merişoarele) care sunt sferice, de culoare albă, iar la coacere devin roşii, au pulpa suculentă, cu gust acrişor – astringent datorită conţinutului de arbutină.

Componenţii principali: în frunze se găsesc: arbutozide, glicozid al hidrochinonei, hidrochinonă liberă, metilarbutozidă, flavonoizi, taninuri, ericolină, acid chinic, săruri de magneziu, Vitamina C, săruri ale acizilor organici, leucontociani şi flvonoli glicozidaţi, leucocianidină, evercetol, cianidină, derivaţi fenil propanolici etc. ; în fructe: acizi (citric, malic, benzoic), zaharuri, tanin, vitaminele A şi C, un glicozid (vacciniin).

Proprietăti: diuretice şi dezinfectante, antidiabetică, antiseptică, antiinflamatoare şi astringentă.

Indicaţii şi mod de folosire: infuzie de frunze: se administrează ca diuretic şi antiseptic în tratamentul bolilor căilor urinare şi în special în stări inflamatorii purulente (catar vezical, cistite, pielite, uretrite); în tratarea diareelor şi hemoragiilor datorită taninurilor ce le conţin; în gută şi reumatism.

Important! Nu se recomandă în timpul sarcinii.

Pentru a se extrage în întregime substanţele active din frunze este indicat ca prepararea ceaiului să se facă în modul următor: peste două linguriţe de frunze mărunţite se toarnă 100 de ml de apă rece; se amestecă bine şi după 15 minute se strecoară lichidul într-un vas; peste frunzele rămase se toarnă 100 de ml de apă clocotită şi se fierbe 15 minute. Vasul se ia de pe foc şi se lasă să stea 10 minute, după care lichidul se strecoară. Se amestecă ambele lichide. Se completează cu apă până la 200 de ml şi se îndulceşte cu zahăr. La trei – patru ore se ia câte o lingură. La prepararea ceaiului se mai poate folosi şi următoarea formulă: 30 de grame de frunze de merişor, 10 grame de flori de albăstrele şi 10 grame de rădăcină de lemn dulce. O lingură din aceste amestec de plante se opăreşte cu un pahar de apă clocotită. Se fierbe 10 minute, se lasă să se răcească, apoi se strecoară. Se îndulceşte şi se bea ca diuretic câte o lingură de supă înaintea fiecărei mese principale. Pentru a mări acţiunea dezinfectantă a ceaiului se recomandă să se ia concomitent şi bicarbonat de sodiu pentru a mări alcalinitatea urinei.

Fructele se consumă în stare proaspătă sau sub formă de sucuri, compoturi sau ceaiuri fiind recomandate în tratarea bolilor de rinichi şi în diaree.