Măghiranul

maghiranul maghiran

Măghiranul – Majorana hortensis ( Labiatae )

Denumiri populare mai cunoscute: maderan, măgeran, măjirean, maiorean, mărgăran, magheran, megueran, pupi.

Măghiranul este o plantă erbacee, plăcut mirositoare, cu tulpina dreaptă, tetragonală înaltă până la 20-30 cm şi mult ramificată la bază, cu frunze mici dispuse opus, cu flori mici dispuse în spice drepte, de culoare roşiatică, originară de pe litoralul Mării Mediterane, la noi cultivându-se pe suprafeţe mari ca specie condimentară. Infloreşte din iulie până în septembrie.

In scopuri medicinale se foloseşte partea aeriană a plantei ( Herba Majoranae) care se recoltează în timpul înfloririi, pe timp senin, înainte de amiază când conţine maximum de ulei esenţial. Tăierea tufelor se face la circa 5 cm de la faţa solului şi nu mai jos, cu unelte bine ascuţite pentru a nu se mişca sau smulge planta din pământ (având un sistem radicular relativ slab). Se usucă la umbră, la temperatura medie de 35-40 grade Celsius.

Componenţii principali: ulei volatil compus din terpinen, terpineol şi carvacrol, acid ursolis, betasitosterină, vitaminele A şi C.

Proprietăţi şi indicaţii: 

Intern: datorită uleiului volatil şi a vitaminelor C şi A ceaiul de măghiran stimulează digestia, ajută la eliminarea gazelor, măreşte pofta de mâncare şi calmează colicile gastrice; în unele stări nervoase şi mai ales în combaterea insomniilor dă rezultate bune; măreşte diureza.

Extern: calmează colicile intestinale la copii.

Mod de folosire:

Intern: sub formă de infuzie – o linguriţă din plantă la 200 ml de apă clocotită; se beau 2-3 ceaiuri pe zi.

Extern: cataplasme.

In industrie, se întrebuinţează pe scară largă pentru condimentarea preparatelor din carne , iar uleiul esenţial, în combinaţie cu alte uleiuri, în parfumerie.

Utilizări populare: se administrează copiilor mici pentru a înceta plânsul – ca ceai din plantă întreagă; în boli femeieşti se foloseşte ceaiul în combinaţie cu zeama de lămâie; în calmarea bătăilor de inimă, sub formă de ceai.