Hreanul

hreanul doftoria

Hreanul – Armoracia rusticana ( Cruciferae )

Hreanul este o plantă legumicolă perenă, cu tulpina subterană (rizom) cilindrică, groasă, lungă de 50 cm – 60 cm, albă în interior. Creşte spontan, dar se şi cultivă ca plantă condimentară. Părţi folosite:  rădăcina recoltată primăvara şi toamna.

Componenţii principali: săruri minerale, vitaminele A, B, B2 şi C, glicozizi sulfuraţi, acizi (clorhidric, sulfuric, carbonic), asparagină, glutamină, uleiuri volatile.

Proprietăţi terapeutice: revulsive şi rubefiante; diuretice şi antiseptice; decongestionant în bronşite cronice, pneumonie şi astm; tonic în afecţiunile cardiace (în cardiopatiile ischemice, hipertensiune arterială); stimulent al fenomenelor de nutritie; vermifug; colagog; purgativ.

Mod de folosire:

Intern: cura de hrean – o lingură hrean ras cu miere, dimineaţa, timp de o lună, cu pauză de două luni, pentru mărirea apetitului; pasta vermifugă – hrean ras cu miere, lămâie şi ceapă; macerat din 15g – 30g la un litru de apă, fierte 5 minute după care se macerează 12 ore – se consumă câte două ceşti pe zi, între mese (bonşită acută si cronică); sirop – rădăcinile tăiate în felii se aşează în straturi pe o plasă suspendată deasupra unei farfurii, straturile acoperindu-se cu zahăr – siropul scurs se foloseşte în doze de una – două linguri pe zi.

Extern: sub formă de cataplasme: pulpa care are acţiune superioară muştarului, cu o făină de hrean sau hrean ras (afecţiuni pulmonare, gută, algii reumatismale); prin mestecarea unei bucăţi zilnic, pentru combaterea retracţiilor gingiilor şi întărirea lor.

Incompatibilităţi: carbonat şi bicarbonat (alcaline), nitrat de argint, infuzie de chinină, biclorură de mercur.